Palatul Cotroceni - Partea întâi

Spaţiu cu o încărcătură istorică deosebită, ansamblul de la Cotroceni a dobândit în cele peste trei secole de existenţă funcţionalităţi diferite, relaţionate fie cu mediul ecleziastic, fie cu cel laic - a fost pe rând mânăstire domnească şi reşedinţă princiară, palat regal, palat al pionerilor şi, în final,  palat prezidenţial şi muzeu. 

În urmă cu 332 de ani, la Cotroceni domnul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino (1678-1688), zidea unul dintre cele mai reprezentative aşezăminte monastice ale spaţiului românesc, act de credinţă şi de recunoştinţă. Hramurile alese pentru noul lăcaş de cult erau "Adormirea Maicii Domnului" şi "Sfinţii Serghie si Vach".

Gândită a deveni necropola familiei domnitoare a Cantacuzinilor, mânăstirea Cotroceni a fost construită într-o perioadă relativ scurtă de timp (1679-1681), ansamblul preluând forma tradiţională a mânăstirilor româneşti, cea patrulateră. Biserica ocupă poziţia centrală în interiorul patrulaterului, pe laturi fiind dispuse construcţiile specifice unui aşezământ monahal, dintre care se remarcau impunătoarele case domneşti, devenite în secolele XVIII-XIX reşedinţă princiară, cărora li se adăugau casele egumeneşti, chiliile, clopotniţa, cuhniile şi trapeza. Ulterior, către 1780, în timpul şederii sale la Cotroceni, Alexandru Ipsilanti a dispus construirea în colţul de sud-est al ansamblului a unui foişor cu elegante coloane, de unde se înfăţişa ochilor o încântătoare privelişte.

În evoluţia arhitecturii medievale româneşti din a doua jumătate a secolului al XVII-lea mânăstirea Cotroceni a reprezentat un monument de referinţă, individualizându-se prin tehnica de construcţie, prin calitatea materialului utilizat, prin sculptura deosebită în piatră ce împodobea portalul cu pisania, coloanele pridvorului, ca şi pe cele din pronaos, ancadramentele ferestrelor, precum şi prin pictura interioară.

Concomitent cu edificarea mânăstirii, Şerban Cantacuzino a manifestat o preocupare deosebită pentru dotarea ei. Odoarele bisericeşti destinate cultului, cărţi liturgice cu ferecături, vase şi veşminte sfinte impresionează prin tehnica execuţiei, a cizelării şi auririi, a migăloasei broderii cu fir de mătase, aur şi argint pe stofe scumpe, aduse de la Veneţia, Florenţa sau Constantinopol. Pentru întreţinerea mânăstirii şi a comunităţii monastice a donat sate, moşii, vii şi hanul "Şerban Vodă" din Bucureşti, una dintre cele mai impozante construcţii de acest tip. În octombrie 1682 o închină ca metoh comunităţii monastice de la Muntele Athos.

Atunci când Şerban Cantacuzino şi-a dat obştescul sfârşit (29 octombrie 1688), a fost înmormântat în cripta din biserica de la Cotroceni, ulterior mânăstirea devenind o necropolă a familiei Cantacuzino. În intervalul 1679-1863 mânăstirea Cotroceni a funcţionat ca una chinovială, presupunând traiul în comun al membrilor săi - locuire, masă şi rugă comună şi a fost administrată de aproximativ 30 de egumeni numiţi de Comunitatea de la Athos. Prin strădania lor şi prin susţinerea credincioşilor, în secolul al XVIII-lea acest aşezământ religios a devenit unul dintre cele mai importante ale ţării. Datorită prestigiului dobândit i-au fost închinate ca metohuri alte lăcaşuri de cult: mânăstirea Vălenii de Munte, Biserica Doamnei din Bucureşti, mânăstirea Micşani, mânăstirea Cătăluiu, schitul Budişteni.   

În decursul existenţei sale mânăstirea Cotroceni a trecut şi prin situaţii dificile, determinate în primul rând de conjunctura politico-economică în care a evoluat societatea românească. Practic, în timpul celor şase confruntări armate ruso-austro-turce din secolele XVIII şi XIX desfăşurate pe teritoriul românesc, încăperile mânăstirii au fost ocupate de trupe militare, pentru situaţia ei consecinţele fiind negative. În timpul revoluţiei din 1821, conducătorul acesteia, Tudor Vladimirescu, şi-a stabilit cartierul general  la Cotroceni, organizând tabăra militară pe platoul din faţa mânăstirii, în urma lui mânăstirea fiind ocupată de turci. 

În intervalul 1803-1806 egumenul Visarion a reconsolidat şi renovat clădirile mânăstirii afectate serios de marele cutremur din 20 octombrie 1802, inclusiv biserica, retencuind-o şi repictând-o, pentru susţinerea cheltuielilor fiind nevoit să împrumute sume considerabile. Următorii egumeni au reuşit să achite datoriile, au renovat clădirile în urma altor ocupaţii militare (1821-1822, 1848-1851, 1853-1856), conferind totuşi o anumită stabilitate acestui aşezământ monastic. În momentul secularizării era cea mai bogată dintre mânăstirile închinate. În decembrie 1863, prin legea secularizării averilor mânăstireşti, moşiile mânăstirii Cotroceni au trecut în proprietatea statului, cele mai valoroase vase şi veşminte liturgice fiind preluate de Muzeul de Antichităţi. Statutul mânăstirii Cotroceni s-a modificat esenţial, trecând din subordonarea faţă de comunitatea de la Athos sub autoritatea Bisericii Ortodoxe Române. Biserica de la Cotroceni avea să funcţioneze ca una parohială, pentru ca la începutul secolului al XX-lea să devină Capelă a familiei regale; în aceeaşi perioadă era declarată monument istoric.  Era momentul când statutul şi funcţionalitatea mânăstirii Cotroceni s-au modificat esenţial, din aşezământ monastic devenind reşedinţă princiară. Aceasta funcţie o mai deţinuse temporar şi anterior, în secolul al XVIII-lea, însă la mijlocul secolului al XIX-lea casele domneşti din cadrul mânăstirii erau desemnate drept reşedinţa de vară oficială a principilor ţării. În 1852 din iniţiativa domnitorului Barbu Dimitrie Ştirbei (1849-1853, 1854-1856) au fost modernizate aceste clădiri şi anexele, după planurile arhitectului Anton Hefft şi a fost amenajată grădina Cotroceni de către peisagistul W. Mayer. Renovările, redecorările şi amenajările interioare, dotările cu mobilier şi obiecte de artă decorativă europene sunt înregistrate şi ulterior, în 1862 fiind alocată în acest scop o sumă de 4600 de galbeni (arhitecţi P. Tabai şi S. Beneş, ulterior G. Burelli). Treptat i se conferea  înfăţişarea unei reşedinţe moderne, demne de domnul Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza (1859 - 1866) .

Pe colina din apropierea mânăstirii, din iniţiativa doamnei Elena Cuza la 29 iulie 1862 era pusă piatra de temelie a unei instituţii de asistenţă socială, dar şi de educaţie, destinată fetelor orfane şi celor sărace, aşezământ care-i va purta numele: "Azilul Elena Doamna".

Venirea lui Carol I de Hohenzollern ca principe al ţării în anul 1866, obţinerea independenţei statului (1878) şi proclamarea României ca Regat (1881) au marcat decisiv evoluţia ansamblului Cotroceni. În data de 10/22 iunie 1866 Corpurile Legiuitoare atribuiau principelui Carol ca reşedinţă vechile case domneşti de la Cotroceni. Aşadar, până la terminarea reconstruirii marelui palat din Calea Victoriei, principele Carol I alături de principesa Elisabeta, cu care se căsătorise în 1869, şi-au stabilit reşedinţa domnească şi regală la Cotroceni. Principesa Elisabeta de Wied, cunoscută sub pseudonimul literar de Carmen Sylva, era o mare iubitoare a artelor şi deseori a transformat palatul Cotroceni într-un templu al culturii, unde numeroşi literaţi, muzicieni de valoare erau invitaţi la reşedinţa acesteia. În timpul războiului de independenţă (1877-1878), principesa Elisabeta a organizat la Cotroceni un spital, venind în ajutorul celor răniţi. Totodată, continuând opera caritabilă a predecesoarei sale, a manifestat o preocupare deosebită pentru Azilul "Elena Doamna", unde din iniţiativa sa a fost zidită şi o Capelă (1873-1874). În iunie 1877 familia princiară îi primea la Cotroceni pe ţarul rus Alexandru al II-lea şi pe marele duce Nicolae. Festivităţile ocazionate de încoronarea regelui Carol la 10 mai 1881 s-au desfăşurat atât la Palatul Regal din Calea Victoriei, cât şi la Cotroceni.