TUDOR VLADIMIRESCU

Domnul din inima oltenilor

                                       

- partea I -

Tudor Vladimirescu - Tablou de Theodor Aman

Marile evenimente din istoria României sunt cunoscute de cei mai mulţi dintre noi aşa cum ne sunt prezentate, în manuale, într-o formă simplificată şi concisă care, uneori, pune accentul pe date precise, dar nu aşează întotdeauna lucrurile într-o perspectivă mai largă şi nici nu consemnează amănunte inedite ori măcar pitoreşti. Ce ştim, de pildă, despre revoluţia din 1821? Figura centrală a revoluţiei a fost Tudor Vladimirescu, pe care poporul l-a îndrăgit, l-a susţinut şi l-a aclamat ca pe conducătorul Valahiei, sub numele de domnul Tudor - deşi, aşa cum veţi vedea, el nu intenţiona să fie "domn", domnitor, în accepţia de atunci a termenului. Răscoala a fost înfrântă dar, paradoxal, una dintre cele mai importante revendicări ale revoluţionarilor şi-a găsit împlinirea: din anul următor, jugul domniilor fanariote a fost înlăturat, iar Principatele Române au dobândit "domni pământeni". Revendicările revoluţionarilor au fost cuprinse în cunoscuta Proclamaţie de la Padeş, dar şi în scrisori adresate Înaltei Porţi, în care se cereau îmbunătăţiri sociale şi schimbări politice în ceea ce priveşte numirea conducătorilor Ţării Româneşti. Mişcarea a căpătat amploare odată cu afilierea la mişcarea de eliberare a grecilor - Eteria. Tudor Vladimirescu a încercat să coopereze, în plan militar, cu Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei în Principatele Române.

Alexandru Ipsilanti

Eteriştii sperau să capete sprijinul Rusiei; ajutorul politic şi militar al acestei mari puteri europene ar fi fost hotărâtor pentru sporirea şanselor de reuşită. Dar Rusia a dezaprobat mişcarea de eliberare a românilor şi a grecilor. În ciuda faptului că acum nu se mai puteau baza decât pe ei înşişi, cei doi conducători nu au reuşit să colaboreze. În urma conflictului, Alexandru Ipsilanti, care s-a dovedit un aliat primejdios, în care nu se putea avea încredere, a hotărât să scape de Tudor Vladimirescu. Prin trădare, acesta a fost luat de la Goleşti şi ucis mişeleşte la Târgovişte. Alexandru Ipsilanti, lipsit de sprijinul populaţiei, nemulţumită de debandada şi jafurile eteriştilor lui, a fost învins de turci la Drăgăşani, şi-a văzut oastea destrămată, mişcarea de eliberare a grecilor înfrântă şi, în cele din urmă, a fugit la Viena unde, după câţiva ani, a murit în închisoare - nebun, zice-se. Aşa s-au desfăşurat, în linii mari, evenimentele, aşa este descrisă revoluţia de la 1821 în cărţile de istorie.

Însă această revoluţie, pe cât de scurtă, pe atât de însemnată, datorită contextului în care s-a petrecut, personalităţii conducătorului ei şi urmărilor pe care le-a avut, deşi pare doar "de interes local", de fapt are un loc al ei în istoria Europei şi a lumii. De aceea, nu e lipsit de interes să adăugăm şi câteva lucruri care lărgesc perspectiva noastră asupra acestui eveniment.

Contextul internaţional

Simon Bolivar

Privind de la depărtarea pe care le-o dă trecerea timpului, istoricii consideră azi că Revoluţia de la 1821 nu a fost doar o scurtă mişcare de revoltă petrecută într-o măruntă ţară europeană. Ea se înscrie într-o mişcare revolutionară mult mai largă, care s-a manifestat în lume la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea. În Europa, aceluiaşi val revoluţionar îi aparţin revoluţia din 1830 din Franţa şi însăşi Eteria. Iar în lumea largă, aceeaşi amplă mişcare a dus la marile revoluţii din statele Americii de Sud, în urma cărora numeroase ţări sud-americane şi-au căpătat independenţa, emancipându-se de sub dominaţia spaniolă. Un fir istoric de solidaritate îl leagă, astfel, pe Simon Bolivar, figură centrală a mişcării de independenţă sudamericane, de Tudor Vladimirescu, eroul scurtei, dar intensei mişcări revoluţionare prin care România s-a mai apropiat cu un pas de obţinerea independenţei faţă de Imperiul Otoman.

  

Tudor

Deşi rămas în istorie cu acest nume, neaoş românesc, el se iscălea Theodor; dacă vreţi, această diferenţă marchează trecerea sa de la starea în care s-a născut (într-o familie de ţărani; ce-i drept, înstăriţi) la ceea ce a devenit prin educaţie. Tudor Vladimirescu a fost un om cu multă carte, după standardele de atunci. A urcat, încet-încet, de la starea de copil de ţăran la cea de arendaş de moşii, apoi funcţionar al statului ("vătaf de plai", echivalentul funcţiei de subprefect), iar ulterior a devenit negustor, apoi locotenent de panduri, pentru a ajunge, din păcate pentru foarte scurt timp, în postura de cârmuitor al Munteniei. Cariera sa militară, datorită căreia numele său a rămas legat de cel al pandurilor - trupe neregulate - a început prin participarea sa la războiul ruso-turc din 1806-1812, în fruntea unui corp de panduri olteni; aceştia aveau să formeze, mai târziu, nucleul oştirii cu care Tudor Vladimirescu a intrat în Bucureşti pentru a susţine revendicările mişcării revoluţionare pe care a condus-o.

Mai apoi, călătorind, a învăţat mai multe limbi străine şi a dobândit, astfel, acces la învăţătura Apusului, luând contact, în acest fel, şi cu ideile revoluţionare care circulau pe atunci în Occidentul Europei şi care l-au inspirat să pornească mişcarea de desprindere a Valahiei de sub dominaţia otomană. Deşi numit de popor "domnul Tudor", de fapt el nu a intenţionat să fie domnitor al Valahiei. În prima Scrisoare către Poartă, se prevedea ca domnitorul ţării să fie numit în continuare de Înalta Poartă - cu singura condiţie de a fi "pământean" - şi să conducă ţara împreună cu Adunarea norodului - echivalentul unui Parlament -, iar Tudor urma să exercite guvernarea efectivă, având deci funcţia unui prim-ministru.

(va urma)