Tudor Vladimirescu – Domnul din inima oltenilor

 - partea a II-a -

Documentele revoluţiei

Fragment din Proclamația de la Padeș:

„Fraților locuitori ai Țării Românești, veri de ce neam veți fi! Nici o pravilă nu oprește pe om a întâmpina răul cu rău! Șarpele când îți iasă înainte, dai cu ciomagul să-l lovești, ca să-ți aperi viața, care mai de multe ori ni se primejduiește din mușcarea lui. Dar pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi? Veniţi dar, fraților, cu toții, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine!

Veichiul lui Dumnezău, prea puternicul nostru împărat, voește ca noi, ca niște credincioși ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!

[...]Să să aleagă căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noștri și cu noi dinpreună vor lucra binele, precum ne sunt făgăduiți.

Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme, iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și lănci; să vă faceți de grabă și să veniți unde veți auzi că se află adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara.

Și ce vă vor povățui mai marii Adunării aceia să urmați și unde vă vor chema ei acolo să mergeți. Că ne ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au uscat.

Și iar să știți că nimenea dintre noi nu este slobod [...], ca să să atingă măcar de un grăunți, de binele sau de casa vreunui neguțător, oroșan sau țăran sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jertfească: însă al cărora nu vor urma nouă - precum sunt făgăduiți - numai al acelora să să ia pentru folosul de obște!”

Deşi actul de care se aminteşte cel mai des în legătură cu revoluţia din 1821 este Proclamaţia de la Padeş, el nu este singurul important. În afara lui, revendicările revoluţionarilor sunt cuprinse în mai multe documente: o scrisoare către Înalta Poartă, intitulată Cererile norodului românesc (datată 23 ianuarie/4 februarie 1821 şi care urma să devină, practic, viitoarea Constituţie a Ţării Româneşti), alte două Proclamaţii (16/28 martie, 20 martie/1 aprilie 1821) şi o a doua scrisoare către Poartă, precum şi alte declaraţii şi scrisori ale lui Tudor Vladimirescu, în care sunt consemnate obiectivele mişcării revoluţionare. Aceste documente cuprind principiile pe care urma să se întemeieze viitoare guvernare a Munteniei, dacă cererile revoluţionarilor ar fi fost acceptate şi s-ar fi produs marile schimbări sociale şi politice sperate. Ele cuprind revendicări şi propuneri privind fiscalitatea, învăţământul, organizarea armatei, alegerea şi numirea funcţionarilor. Din analiza lor reiese existenţa unui program pe termen lung, ce viza modificări treptate ale ordinii politice şi sociale existente, realizarea gradată, în etape, a unor schimbări care să lărgească autonomia ţării.

Dacă Proclamaţia de la Padeş este redactată într-un limbaj plin de patos şi de elan războinic - menit să mobilizeze poporul pentru a participa la mişcarea revoluţionară - în schimb, tonul altor documente - şi în special al scrisorilor către Poartă - este surprinzător de moderat şi prevenitor. Deşi cererile, prin conţinutul lor, zguduiau ordinea stabilită, grija de căpetenie a lui Tudor Vladimirescu a fost aceea de a împiedica, prin orice mijloace, o ripostă armată din partea turcilor. El spera să capete ceea ce dorea pe cale diplomatică, bizuindu-se şi pe sprijinul altor state europene - privilegiile obţinute ar fi urmat să fie garantate de Rusia şi Austria - şi a încercat, pe cât a putut, să nu stârnească mânia marii puteri suzerane.

Conflictul cu Alexandru Ipsilanti îşi are originea şi în această preocupare. Înţelegerea prevedea ca acesta, cu trupele sale, să treacă Dunărea, ieşind din ţară, spre a nu stârni furia turcilor, în caz contrar românii urmând, cu orice risc, să se dezică de eterişti, alungându-i ei înşişi din ţară. Între armata de strânsură a lui Ipsilanti - adunată de acesta în Basarabia şi formată din greci, albanezi, bulgari şi alţii, toţi la un loc alcătuind o oaste prea nedisciplinată şi prea puţin demnă de încredere - şi imensele trupe militare pe care le-ar fi putut trimite turcii în cazul în care ar fi fost provocaţi, este evident că Tudor Vladimirescu avea motive să se teamă mai mult de turci. La cea mai mică greşeală, ţara ar fi putut fi ocupată, trecută prin sabie şi transformată în paşalâc, pierzându-şi şi bruma de autonomie de care se bucurase până atunci.

Având nevoie de susţinerea boierilor, Tudor a evitat să abordeze frontal spinoasa problemă a împroprietăririi ţăranilor, temându-se că aceasta i-ar putea determina pe boieri să îi retragă sprijinul. Ca să îi ţină aproape, Tudor a insistat, în documente, asupra problemelor în care şi boierimea autohtonă avea un interes, în special dreptul de a avea domni pământeni.

Urmările

Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu a fost, într-un fel, paradoxală: deşi a fost înfrântă, cel mai însemnat dintre scopurile ei politice a fost atins. Începând din 1822, atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, s-a isprăvit neagra epocă a domniilor fanariote, iar cele două principate au căpătat dreptul de a avea - din nou, după mai bine de un secol - domni pământeni. Primii dintre aceştia au fost Ioniţă Sandu Sturdza, în Moldova (1822 - 1828) şi Grigore Dimitrie Ghica (Grigore al IV-lea Ghica, 1822-1828) în Ţara Românească. Deşi "mandatele" lor au fost marcate de un context politic european foarte agitat şi încheiate brusc şi dramatic de războiul ruso-turc din 1828-1829, urmat de o perioadă de ocupaţie rusească în principate, trecerea de la domniile fanariote la cele pământene a fost una dintre cele mai importante izbânzi politice din istoria României - încă un pas către independenţă.

(sfârşit)