MĂNĂSTIREA ARGEŞULUI - II

După unele refaceri parţiale şi întregiri în timp ale ansamblului său, vătămată şi de un puternic incendiu, Biserica Episcopală Curtea de Argeş a fost refăcută - astfel după cum se vede astăzi - de arhitectul francez Andre Lecomte du Nouy şi de arhitectul român Nicolae Gabrielescu, inspectorul lucrărilor de restaurare, în a doua jumătate a secolului trecut. A fost isprăvită în anul 1885 şi sfinţită la 12 octombrie 1886.

Aşa cum se înfăţişează în prezent, biserica este alcătuită dintr-un pronaos, contopit organic cu construcţia propriu-zisă, ai cărui stâlpi interiori susţin o turlă pe mijloc şi două turnuleţe laterale care încununează faţada de apus a bisericii. Acestea din urmă, prin podoaba lor exterioară, răsucite ca o mare împletitură din fibre groase de zidărie, la prima vedere, dau impresia că stau să cadă unul asupra celuilalt şi că se înşurubează în tăriile cerului. Restul bisericii şi altarul - cu abside care îi împlinesc forma de cruce - susţin de asemenea o turlă înaltă, dând un tot arhitectonic de o zvelteţe inegalabilă.

În faţa intrării se află un agheasmatar deschis, sprijinit pe patru coloane, lucrat din marmură de felurite tonuri şi desene.

Precum întreaga biserică, şi acesta reprezintă o admirabilă operă de artă. Văzut dinspre apus, agheasmatarul cu învelitoarea din plumb şi crucea aurită se proiectează pe cele 12 trepte care urcă spre intrarea în sfântul locaş şi pe rama care o îmbracă, asemenea unui portal aplicat. La restaurare, motivele utilizate şi modul de cizelare au urmărit să redea, cât mai apropiat de original, vechea decoraţie a construcţiei lui Neagoe Basarab, decoraţie în care elementele din afară fuseseră armonizate de arta meşterilor locali, într-un stil propriu. Iar cât priveşte această artă, chiar dacă au lucrat alături de meşteri străini, privitorului de azi îi apare clar faptul că localnicii au izbutit nu numai să egaleze, ci adesea să-şi impună propria lor personalitate, realizând armonii decorative dintre cele mai originale.

În ansamblu biserica este aşezată pe o puternică temelie: un vast pavaj orizontal din blocuri de piatră, mai larg decât suprafaţa de bază a bisericii, marginile lui terminându-se cu un fel de împrejmuire din floroni (crini) sculptaţi în piatră. Pereţii exteriori sunt împărţiţi în două zone suprapuse demarcate printr-un brâu, împletit în şuviţe, care înconjoară biserica. În partea de jos se află o suită de panouri dreptunghiulare, în care sunt fixate ferestrele. Acestea sunt înrămate în chenare cu ornamentaţii dintre cele mai felurite ca şi cele ale portalului de la intrare.

În registrul de sus, de asemenea, se află o suită de panouri semicirculare în partea superioară, în centrul cărora sunt fixate plăci decorative şi discuri în rozetă, iar ca nişte paftale domneşti, la întretăierea arcurilor, se află alte discuri mai mici, deopotrivă de fin realizate. Pe ele sunt aşezaţi porumbei, care parcă stau gata de zbor. Fiecare poartă în cioc un clopoţel. La adierea vântului, aceşti clopoţei sunau lin, asemenea unor suave glasuri tainice.

Deasupra, depăşind bordurile scurte ale acoperişului aşezate pe mai multe rânduri paralele de cizeluri, construcţia bisericii creşte într-o suită de volume şi suprafeţe, pe care se înalţă cele patru turle; de o rară bogăţie ornamentală, ele adună în jurul ferestrelor, asemenea unor dantele în relief, aceleaşi modele prin care (ca, de altfel şi în restul decoraţiei acestui monument) se străvăd, armonizate specific de meşterii băştinaşi, o seamă de elemente de artă arabă sau georgiană. Acoperişul turlelor, bogat împodobit, pare ieşit din mâna unor aurari, iar lanţurile care susţin crucile sunt aidoma unor bijuterii lucind în soare.

În interior, pe lângă zugrăveala executată în ulei de pictorii francezi F. Nicolle, Ch. Renouard şi de românul N. Constantinescu din Curtea de Argeş, pe lângă panourile votive, mormintele ctitorilor şi tâmpla făcută din marmură, bronz aurit şi onix, pe lângă icoanele ei lucrate în mozaic, atrage atenţia, ca o excepţională realizare sculpturală, grupul celor 12 coloane, original ornamentate floral, reprezentând pe cei 12 Sfinţi Apostoli; aceste coloane dau cu adevărat o impresie de viu şi mers aievea. Din ancadramentul lor central, ţinând loc de despărţire între partea de la intrare şi sânul propriu-zis al bisericii, interiorul acesteia, discret înveşmântat în zugrăveala pictorilor aici amintiţi, apare într-o calmă maiestate, ca un adânc îndemn la reculegere.

Vechea tâmplă din sec. al XVII-lea, de o reală originalitate ornamentală şi iconografică - adăpostită temporar în biserica de sat din Valea Danului - se află acum în Colecţia de obiecte de artă bisericească din Mănăstirea Curtea de Argeş.

Această catapeteasmă, după stil, împreună cu câteva icoane, datează din timpul domnului Şerban Cantacuzino (1678-1688), care, în 1682, precum spune una din pisaniile de pe pertele vestic al bisericii, a reparat sfântul locaş.

De asemenea, în imediata vecinătate a mănăstirii, susură neîntrerupt izvorul basmului, pe care localnicii îl numesc "Fântâna lui Manole". Această denumire poartă peste timpuri povestea meşterului, care, neputând coborî de pe biserică după isprăvirea ei,- luându-i-se scările -, şi-ar fi făcut aripi din şindrilă şi, ca un alt Icar, sărind din înălţimea sfântului locaş, la temelia căruia se spune că-şi zidise propria soţie, s-ar fi prăbuşit în acest loc, sufletul său preschimbându-se în cântec limpede de izvor.

De la "Fântâna lui Manole" se vede, spre apus, fosta Bolniţă a mănăstirii: monument istoric, despre care un document existent scrie că "se găsea alături de biserica lui Neagoe Basarab încă din 1524".

În acest ansamblu de frumuseţi naturale, artă şi istorie românească, biserica mănăstirii Curtea de Argeş se înfăţişează ca o podoabă de mare preţ, fără asemănare în ţara noastră.