Carol al II-lea de Hohenzollern - Sigmaringen - partea a noua

Evacuarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord

Evenimentele de la începutul anului 1940 au adus România într-o situaţie dramatică. Pe 22 iunie Franţa capitula în faţa Germaniei, fapt ce a lăsat ţara noastră fără nici un sprijin extern. În acest context, pe 26 iunie, URSS a adresat un ultimatum guvernului de la Bucureşti prin care cerea acestuia să evacueze de urgenţă Basarabia şi nordul Bucovinei. Ziua următoare, Carol a întrunit Consiliul de Coroană, în cadrul căruia s-a decis începerea unor negocieri cu sovieticii. În aceeaşi noapte, guvernul de la Moscova a trimis încă o notă ultimativă, cerând evacuarea de urgenţă „până cel târziu la 28 iunie, ora 12”. Pus în faţa acestor evenimente, guvernul a acceptat condiţiile Uniunii Sovietice.

Dictatul de la Viena

Gheorghe Tătărescu

Din acest moment, Carol al II-lea a decis să încline decisiv orientarea politicii externe spre Germania. Pe 4 iulie cabinetul condus de Gheorghe Tătărescu şi-a depus mandatul. Deşi, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au propus regelui formarea unui guvern de uniune naţională, şeful statului l-a desemnat în funcţia de prim-ministru pe Ion Gigurtu, iar printre membrii cabinetului au fost numiţi şi câţiva fruntaşi legionari. Încă din prima zi, Gigurtu a declarat că orientarea României spre Axă este „un fapt împlinit”. Formarea acestui guvern a fost influenţată de bunele relaţii economice pe care inginerul Ion Gigurtu le avea cu oamenii de afaceri germani. Astfel, Carol spera că aceste relaţii vor reuşi să schimbe orientarea politică a României. Totodată, au fost luate unele măsuri prin care se urmărea câştigarea încrederii Germaniei şi sprijinul legionarilor, precum decretul-lege privind „starea juridică a locuitorilor evrei din România”, care îi lipsea pe aceştia de dreptul de a ocupa funcţii publice, de a face parte din consilii de administraţie, de a dobândi proprietăţi rurale sau de a fi militari de carieră. Aceste măsuri nu au avut succes. În prima săptămână de la formarea guvernului Gigurtu, legionarii au demisionat în bloc cerând regelui să le încredinţeze întreaga putere. De asemenea, Hitler avea propriile sale planuri cu privire la această parte din Europa, apreciind că sosise vremea să treacă la satisfacerea pretenţiilor teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei pe seama României. Pe 15 iulie, fuhrerul a adresat o scrisoare lui Carol al II-lea prin care făcea un aspru rechizitoriu la adresa politicii externe a ţării noastre: Sfârşitul, mai devreme sau mai târziu, şi poate în foarte scurt timp, va fi chiar distrugerea României. Pentru a evita acest fapt, România trebuia să pornească imediat pe calea „înţelegerii” cu Ungaria şi Bulgaria, punând la bază cesiuni teritoriale în favoarea acestora.

Tratativele româno-bulgare desfăşurate la Craiova între 19 şi 21 august s-au soldat cu eşec pentru ţara noastră, astfel că linia teritorială dintre cele două state a fost stabilită pe linia existentă în 1912. La Turnu Severin, între 16 şi 24 august s-au desfăşurat negocierile cu Ungaria. Acestea au fost foarte dure, astfel că nu s-a putut ajunge la o înţelegere. Germania era hotărâtă să-şi asigure posibilitatea stăpânirii resurselor petroliere româneşti şi a produselor agroalimentare, astfel că a decis să recurgă la metoda dictatului direct pentru a rezolva divergenţa româno-maghiară. În ziua de 29 august, la Viena, miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei au comunicat delegaţilor români şi celor maghiari că discuţiile erau inutile, deoarece nu se va putea ajunge la un acord. Aşadar, decizia va fi luată de „arbitri”, reprezentând puterile Axei. În discuţiile cu reprezentanţii României, Ribbentrop şi Ciano i-au avertizat că, în caz că nu vor accepta hotărârile arbitrajului, ţara noastră va fi invadată şi ştearsă de pe harta Europei. În noaptea de 29 spre 30 august, Consiliul de Coroană a decis, după lungi discuţii, să accepte arbitrajul Germaniei şi Italiei. Dimineaţa, celor două delegaţii prezente la Viena li s-a prezentat hotărârea, graniţa între cele două state fiind stabilită chiar de Hitler cu trei zile înainte. Noaptea, Carol al II-lea a convocat un nou Consiliu de Coroană, iar după intense discuţii s-au admis hotărârile arbitrajului cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abţinere), în schimbul garantării de către Germania şi Italia a noilor graniţe. România a fot nevoită să cedeze Ungariei nord-vestul Transilvaniei, reprezentând 44.000 de km pătraţi, inclusiv oraşul Cluj. Imediat după aflarea rezultatului negocierii, pe cuprinsul întregii ţării au pornit largi manifestări de stradă la care au participat mase de oameni din toate categoriile sociale şi economice şi de toate orientările politice.

Ion Antonescu

Abdicarea

În acest context, a apărut în prim plan figura generalului Ion Antonescu. Deşi era un cunoscut adversar al şefului statului, Antonescu era considerat de Carol singura persoană capabilă să restabilească ordinea în ţară la acel moment. Generalul se bucura de autoritate în cadrul armatei, avea încrederea Gărzii de Fier, iar Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu nu manifestau o opoziţie vehementă faţă de persoana acestuia. Pe 4 septembrie 1940, regele îl numeşte pe Antonescu în funcţia de preşedinte al Consiliului de miniştri. În seara imediată numirii în funcţie, generalul i-a cerut lui Carol să-l investească cu puteri depline. Deşi iniţial a refuzat, pe la orele 03:50 din dimineaţa zilei de 5 septembrie, regele a semnat decretul prin care Ion Antonescu, prim-ministrul României, era învestit cu puteri depline în stat.

Totodată, este abrogată Constituţia din 27 februarie 1938 şi sunt dizolvate Corpurile legiuitoare. Pe fondul continuării manifestaţiilor publice, pe la orele 21:30, Antonescu îi cere lui Carol să abdice, avertizându-l că în cazul unui refuz el nu mai răspundea de securitatea persoanei şi anturajului regal. Într-o atmosferă extrem de tensionată, în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a a semnat un manifest în care aprecia: „Azi, zile de vitregie nespusă îndurerează ţara, care se găseşte în faţa unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pământ în care am fost născut şi crescut, să le înlătur trecând astăzi fiului meu, pe care ştiu cât de mult îl iubiţi, grelele sarcini ale domniei”. Generalul Antonescu a semnat imediat un decret-lege în care se afirma că: „Având în vedere actul de abdicare a M.S. regelui Carol al II-lea”, succesiunea la tron revenea Marelui Voievod Mihai. În consecinţă, acesta a fost invitat să depună jurământul. Când a semnat aghiotanul, Mihai încă dormea, iar când a pus mâna pe receptor i s-a comunicat: „Majestatea Voastră este chemată la orele zece în Sala Tronului, pentru a depune jurământul de încoronare”. Spre după amiază, Mihai a depus jurământul prin care devenea din nou rege al României.

Ultimii ani din viaţă în exil

Elena Lupescu şi Carol

În dimineaţa zilei de 7 septembrie 1940, Carol a plecat din ţară însoţit de Elena Lupescu şi Ernest Urdăreanu, cu un tren special alcătuit din 12 vagoane, încărcate cu obiecte din patrimoniul Coroanei, tablouri de mari maeştri, ca Tizian, Rubens şi Rembrandt, sute de goblenuri, bijuterii, armuri ce decorau pereţii palatelor regale de la Pelişor şi Peleş. Un grup de legionari au tras focuri de armă asupra trenului regal dar nu au reuşit să-l oprească. După mai multe călătorii prin America Latină şi o scurtă şedere în Elveţia, Carol şi Elena Lupescu s-au stabilit la Estoril în Portugalia. La 7 iulie 1947 cei doi s-au căsătorit. Deşi, Carol a vrut să-şi mai revadă fiul, acest lucru nu s-a mai întâmplat niciodată. Carol a murit pe 3 aprilie 1953 în urma unui infarct, la vârsta de 60 de ani. A fost înmormântat în cimitirul regal al mănăstirii San Vincente din Lisabona, însă la funeralii nu a mai participat nimeni din familia regală a României. Deoarece Carol nu şi-a scris testamentul, a urmat un lung proces între Elena Lupescu şi Mircea Lambrino, fiul lui Carol cu Zizi, iar în februarie 1957 Tribunalul Suprem al Portugaliei l-a declarat pe Mircea Grigore Lambrino fiul legitim a lui Carol, obţinând astfel drept de moştenitor. Elena Lupescu a mai trăit încă 20 de ani, decedând la 7 iulie 1977, la vârsta de 81 de ani. În 2003, rămăşiţele lui Carol al II-lea au fost reînhumate la Mănăstirea Curtea de Argeş, însă regele Mihai nu a participat la ceremonie.

(sfârşit) 

Carol al II-lea de Hohenzollern-Sigmaringen

 - PARTEA A OPTA -

Rolul jucat în asasinatele politice

Ion Gheorghe Duca
După două zile de la câştigarea alegerilor din decembrie 1933, primul ministru I. G. Duca este chemat la Sinaia pentru o întrevedere cu Carol al II-lea, sub pretextul destituirii guvernatorului Băncii Naţionale. După întâlnire, Duca a fost asasinat pe peronul gării din Sinaia exact înainte de a se sui în trenul ce trebuia să îl înapoieze în Capitală. Asasinatul a fost comis de un grup de trei legionari, denumiţi „Nicadorii”, care şi-au recunoscut fapta.
Ceea ce în epocă a părut ca o răzbunare politică a legionarilor, cercetările ulterioare au arătat o enormă conspiraţie care a stat la baza celei de-a doua asasinări a unui prim-ministru din România. Investigaţia a mers până la cea mai înaltă poziţie din stat, regele Carol al II-lea. Dosarele păstrate la Arhivele Statului Bucureşti au arătat că ministrul de Interne şi şeful Siguranţei ştiau de atentat, dar nu au luat nicio măsură. Vagonul guvernamental a fost însoţit de un singur agent, iar asasinii au călătorit cu acelaşi tren către Sinaia. O singură măsură s-a luat la Sinaia pentru a apăra securitatea primului-ministru, aceea de a nu intra pe peronul gării prin intrarea principală, ci prin biroul şefului gării, deoarece vagonul cu care urma să călătorească Duca oprea în faţa acestuia, evitând astfel parcurgerea peronului. Dispoziţia nu a fost respectată. Carol al II-lea fusese informat despre ce aveau de gând legionarii, după ce şeful poliţiei, Gabriel Marinescu, primise o notă care deconspira întregul plan, însă regele a dat următoarea dispoziţie: „Ţine nota la birou şi n-o transmite mai departe”. Informarea fusese făcută chiar de vărul lui Belimace, Alexandru Tale, care era informator al poliţiei. Procesul asasinilor s-a încheiat la 5 aprilie 1934 prin achitarea principalilor fruntaşi legionari. 

Corneliu Zelea Codreanu
După o dispută cu profesorul Nicolae Iorga, Codreanu a fost condamnat la 6 luni de închisoare pentru calomnie în aprilie 1938. Însă, în timpul procesului, autorităţile Ministerului de Interne au efectuat mai multe verificări la „cuiburile” legionare, iar lui Codreanu i s-au mai găsit şi alte capete de acuzare, inclusiv „cârdăşie cu şeful unei puteri străine” şi „uneltire contra ordinei sociale”, motiv pentru care a mai fost condamnat la 10 ani de muncă silnică la minele de sare. Rechizitoriul a fost întocmit de Armand Călinescu, ministru de Interne la acel moment. De fapt, Garda de Fier devenise extrem de „incomodă” pentru regele Carol, iar autorităţile au găsit diverse motive pentru a-i trimite la închisoare pe liderii acesteia. Hitler însuşi ceruse aducerea legionarilor la putere, ceea ce ar fi însemnat pentru Carol sfârşitul regimului instaurat doar cu câteva luni înainte. Întors în ţară, şeful statului a decis decapitarea Mişcării Legionare. În noaptea de 29 spre 30 noiembrie, Corneliu Zelea Codreanu, împreună cu alţi 13 lideri legionari (printre care se numărău Nicadorii, asasinii lui I. G. Duca, şi Decemvrii, asasinii lui Mihail Stelescu), au fost asasinaţi în timp ce erau transportaţi de la închisoarea din Râmnicu Sărat spre cea din Jilava. Acest fapt a alimentat mânia legionarilor, care în perioada următoare au trecut la represalii.

Armand Călinescu
Prima victimă a vendetei legionare a fost Armand Călinescu. Acesta a fost instalat în funcţia de preşedinte al Consiliului de miniştri pe 7 martie 1939, după decesul patriarhului Miron Cristea. Călinescu era cunoscut pentru manifestările sale violente împotriva curentelor extremiste, în special împotriva Gărzii de Fier, era colaborator apropiat al şefului statului şi era considerat vinovat principal de legionari pentru decesul căpitanului lor. Pe 21 septembrie 1939, în timp ce se deplasa de la minister spre casă într-un automobil Cadillac neblindat, acesta a fost blocat de un alt automobil. Din el au coborât mai mulţi oameni înarmaţi. A urmat un schimb de focuri, în care a fost ucis şoferul, dar agentul de pază a reuşit să fugă rănit. Armand Călinescu a fost răpus de douăzeci de gloanţe.
Cercetările ulterioare au arătat că Gestapo-ul a fost cel care a ordonat asasinatul. Al Doilea Război Mondial abia începuse, iar atitudinea fermă a primului-ministru împotriva Germaniei hitleriste erau cunoscute. Noul lider al Gărzii de Fier, Horia Sima, a pregătit atentatul, comandoul fiind format din nouă legionari. O serie de cercetări în arhivele serviciilor secrete au ilustrat un alt scenariu terifiant. Armand Călinescu era membru al serviciului secret britanic, ţară care a avea mari interese pentru bogăţiile petroliere ale României odată cu declanşarea conflictului mondial. Călinescu a devenit „incomod” pentru nemţi, motiv pentru care şeful spionajului nazist şi Mihail Moruzov, şeful Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române, au pus la cale celebrul asasinat. Moruzov a primit aprobarea regelui Carol, care avea astfel un nou motiv pentru a elimina întreaga conducere legionară, iar nemţii l-au trimis de la Berlin pe Horia Sima pentru a se ocupa de detaliile atentatului. Succesul acestuia a fost supravegheat de la distanţă de Moruzov, Horia Sima şi Ernest Urdăreanu, ministrul Casei Regale, cel mai apropiat colaborator al regelui Carol. 

Represiunea autorităţilor
A doua zi, Carol l-a numit pe generalul Gheorghe Argeşeanu în funcţia de preşedinte al Consiliului de miniştri pentru a coordona operaţiunile de represalii, plănuite din timp de şeful statului. Suveranul îl considera „energic, nu-i este frică, poate conlucra cât se poate de bine cu toţi miniştrii şi va putea să îşi asume răspunderea completă a tuturor măsurilor ce trebuie luate spre a face completă curăţire, iar din punct de vedere politic nu va încurca, căci va asculta de ceea ce i se va spune”. În acelaşi cabinet, ministru de Interne a fost desemat generalul Gabriel Marinescu, membru al camarilei regale. Ziua următoare atentatului, asasinii lui Călinescu au fost capturaţi, aduşi la locul atentatului şi executaţi în public pentru a fi daţi ca exemplu, cadavrele lor fiind lăsate în stradă. Totodată, în toată ţara au fost executaţi aproximativ 300 de fruntaşi legionari. Metodele folosite, conducând mai mult spre răzbunare decât spre instaurarea ordinii publice, au avut un efect invers celui scontat, născându-se un sentiment de compasiune în rândul populaţiei pentru cei ucişi. Ordinul a fost ca în fiecare judeţ din ţară să fie executaţi câte 3 legionari, iar cadavrele lor să fie expuse în piaţa publică.
După o săptămână de la îndeplinirea obiectivului, Argeşeanu a depus mandatul guvernului, însă aceste represalii nu au rămas fără urmări, adâncind şi mai mult rănile legionarilor şi alimentând dorinţa lor de răzbunare. La sfârşitul anului 1939, regele a iniţiat politica de „reconciliere internaţională”, cerând tuturor românilor să colaboreze pentru apărarea intereselor ţării. Astfel, în primăvara acelui an, s-a trecut la eliberarea în masă a legionarilor din lagăre şi închisori. Acest lucru se datora acceptării Gărzii de Fier de a colabora cu regimul carlist.

România pe scena internaţională (1938 - 1940)

Ca urmare a politicii agresive a Germaniei şi Italiei şi a conciliatorismului Marii Britanii şi Franţei (Acordul de la München din 29 septembrie 1938), situaţia internaţională a României s-a deteriorat continuu. În toamna anului 1938, Carol al II-lea a făcut mai multe vizite la Londra şi Paris, iar pe 24 noiembrie a avut întrevedere şi cu Adolf Hitler. Acesta a încercat să îl intimideze pe regele României, adresându-i-se în termeni ultimativi. Führerul cerea ca ţara noastră să se retragă din Societatea Naţiunilor, să încheie un tratat de alianţă cu Germania şi să-şi reorienteze politica externă spre puterile Axei, iar Garda de Fier să fie adusă la putere. Carol nu a acceptat aceste cerinţe. Evenimentele de la începutul anului 1939 prevesteau izbucnirea iminentă a unui conflict. Nimeni nu ştia la vremea respectivă de notele adiţionale secrete cuprinse în pactul de neagresiune semnat între Viaceslav Molotov, ministrul de externe al URSS, şi Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei. Cele două state îşi împărţeau sferele de influenţă în Europa, important pentru România fiind dezinteresul declarat al Germaniei pentru Europa sud-estică. Câteva zile mai târziu, pe 1 septembrie, Germania invadează Polonia, iar Franţa şi Maria Britanie, onorându-şi obligaţiile faţă de aliatul său, au declarat război Reich-ului. Astfel s-a declanşat Al Doilea Război Mondial. Întrunit la 6 septembrie 1939, Consiliul de Coroană a decis „observarea strictă a regulilor neutralităţii stabilite prin convenţiile internaţionale faţă de beligeranţii actualului conflict”.
 (va urma)

Carol al II-lea de Hohenzollern-Sigmaringen - partea a şaptea

La sfârşitul anului 1937, mandatul legitim de guvernare al PNL expira, iar conform uzanţelor politice, şeful statului trebuia să cheme la putere formaţiunea de opoziţie. Pentru a fi sigur că Maniu va fi anihilat în cazul chemării PNŢ la guvernare, Carol al II-lea a lansat ideea unui guvern Mihalache care să aibă pe Vaida-Voevod la Interne şi care să-l cuprindă şi pe Gabriel Marinescu, membru de bază al camarilei. Discuţiile au avut loc pe 12 noiembrie, însă Ion Mihalache nu a acceptat propunerea regelui. În aceste condiţii, pe 17 noiembrie, Carol al II-lea încredinţează mandatul din nou lui Gheorghe Tătărescu. Prima misiune a guvernului era organizarea alegerilor din 20 decembrie 1937. Eşuând în aducerea PNŢ la putere, Mihalache a demisionat din fruntea partidului, iar Comitetul Executiv din 21 noiembrie l-a propus pe Iuliu Maniu folosind cuvintele: „Domnule Maniu, ia comanda şi dă porunca!” De data aceasta, Iuliu Maniu nu a mai refuzat. În acest context, a fost încheiat pe 25 noiembrie 1937 de Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc, şi Corneliu Zelea Codreanu, căpitanul Mişcării Legionare, un pact de neagresiune electorală, la care au aderat Gheorghe I. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal - Gheorghe Brătianu şi Constantin Argetoianu, preşedintele Partidului Agrar. Scopul comun era înfrângerea guvernului în alegeri, iar partidele se angajau să nu se atace reciproc. Deşi Maniu a urmărit să ferească partidul de agresiunile legionarilor, alianţa PNŢ cu Garda de Fier a creat o adevărată derută în rândul electoratului, care timp de patru ani asistase la o acerbă dispută între cele două organizaţii, acuzându-se reciproc de „trădare naţională” şi „slujirea unor interese străine”. Consiliul de miniştri era acuzat de toate forţele de opoziţie că devenise unul personal al şefului statului, iar posibila sa victorie în alegeri ar fi facilitat instaurarea dictaturii regale. Campania electorală s-a desfăşurat într-o atmosferă extrem de tensionată şi confuză, cu un limbaj foarte violent.

Prin activitatea lor, partidele politice se discreditaseră în ochii electoratului. La 20 decembrie, pentru prima dată în istoria politică a României nici un partid nu a obţinut peste 40% din totalul voturilor pentru a-şi constitui o majoritate parlamentară. Pe primele trei poziţii s-au clasat PNL cu 35,9%, PNŢ cu 20,4% şi Partidul „Totul pentru Ţară” (numele sub care au participat la alegeri legionarii) care a obţinut un surprinzător scor de 15,5%, ceea ce a provocat o adevărată panică în rândul clasei politice. Consecinţele politice ale acestor alegeri au fost unele dezastruoase. Faptul că niciun partid nu reuşise să obţină prima majoritară de 40% lăsa mână liberă şefului statului de a numi la guvernare orice formaţiune politică şi de a forma un guvern, de data aceasta cu adevărat personal dacă este comparat cu cel precedent. Aşadar, profitând de această situaţie, Carol al II-lea l-a numit în fruntea guvernului pe Octavian Goga, preşedintele Partidului Naţional-Creştin, care câştigase doar 9,15% din voturi. Prin decizia sa, regele a aplicat lui Iuliu Maniu mai multe lovituri: a eliminat PNŢ de la succesiune, deşi obţinuse un număr de voturi dublu faţă de cel al PNC, a numit în fruntea guvernului un vechi şi hotărât adversar al lui Maniu, a reuşit să facă o nouă spărtură în PNŢ prin atragerea centriştilor şi numirea lui Armand Călinescu în funcţia de ministru de Interne. Iuliu Maniu s-a declarat profund revoltat de maniera în care a procedat Carol al II-lea, care nu l-a consultat, măcar formal, în legătură cu rezolvarea crizei politice, declarând că guvernul Goga era „o adevărată provocare la adresa naţiunii”, deoarece el „se prezintă ca un nou guvern personal, după ce ţara a respins guvernul personal al domnului Tătărescu”.

Instaurarea dictaturii regale. Caracteristicile regimului monarhic autoritar

Începutul anului 1938 s-a caracterizat printr-o puternică ascensiune a Gărzii de Fier, care ataca cu înverşunare regimul democratic şi se pronunţa pentru reorientarea politicii externe a ţării spre Axa Berlin - Roma. Totodată, Octavian Goga dorea să câştige cu orice preţ alegerile din martie 1938 şi a negociat un acord secret cu Corneliu Zelea Codreanu. Forţele democratice erau derutate şi confuze, fapt ce a permis regelui Carol al II-lea să intervină decisiv pentru atingerea obiectivului său politic. Prin lovitura de stat din 10 februarie 1938, Carol l-a demis pe Goga de la preşedinţia Consiliului de miniştri şi a constituit un guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea. Constituţia din 1923 a fost suspendată şi a fost elaborată o nouă lege fundamentală care a fost promulgată pe 27 februarie 1938. Prin aceasta, regele îşi aroga largi prerogative executive şi legislative (vezi Constituţia din 27 februarie 1938). Prin aceste două acte a avut loc o schimbare a formei de guvernământ din România. Monarhia îşi asigura o poziţie dominantă în sistemul politic al ţării, iar instituţiile statului erau subordonate lui Carol al II-lea. Pe 30 martie 1938 a survenit lovitura decisivă aplicată de Carol formaţiunilor politice. Este publicat decretul-lege de dizolvare a asociaţiilor, grupărilor şi partidelor politice. Formaţiunile slabe şi cele fidele lui Carol au decis să-şi înceteze activitatea, iar celelalte au trebuit să o restrângă considerabil. În aceeaşi zi a fost constituit Consiliul de Coroană ca organ consultativ cu membri numiţi de rege.

În perioada următoare, Carol şi-a instaurat un veritabil regim personal autoritar: primarii şi prefecţii erau numiţi pe scară ierarhică, s-a format „Straja Ţării”, din care făceau parte copii şi tineri şi a cărei comandant suprem era regele, presa şi radioul au fost puse în slujba regimului, iar pe 16 decembrie 1938 s-a constituit Frontul Renaşterii Naţionale, „unica organizaţie politică în stat”, orice activitate politică fiind considerată clandestină. Prin acest fapt, Carol a urmărit să atragă unele cadre din vechile partide de partea sa numindu-le în posturi de conducere. Scopul declarat al FRN era „mobilizarea conştiinţei naţionale în vederea întreprinderii unei acţiuni solidare şi unitare româneşti de apărare şi propăşire a patriei şi de consolidare a statului”. Ultima măsură aplicată de Carol pentru creşterea puterii regale a fost adoptarea unei noi legi electorale pe 9 mai 1939. În alegerile parlamentare din 1 - 2 iunie 1939 au candidat doar reprezentanţii FRN. Carol a sporit autoritatea regimului său continuu. Pe 22 iunie 1940, FRN a fost transformat în Partidul Naţiunii, declarat „partid unic şi totalitar”.

(va urma)

Carol al II-lea de Hohenzollern-Sigmaringen - PARTEA A ŞASEA -

Confruntarea cu Iuliu Maniu - coordonată esenţială a vieţii politice din România

Spre sfârşitul anului 1932, contradicţiile dintre Carol şi Iuliu Maniu s-au accentuat. Momentul rupturii s-a ivit în ianuarie 1932 când colonelul Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei, şi Constantin Dumitrescu, comandantul Jandarmariei, au recurs la acte de frondă faţă de ministrul de Interne, Ion Mihalache. Când acesta a cerut înlocuirea celor doi, regele a refuzat acest lucru. Maniu s-a solidarizat cu colegul său de partid şi de guvern şi a demisionat din funcţie pe 12 ianuarie 1933. Două zile mai târziu s-a format un nou cabinet naţional-ţărănist în frunte cu Alexandru Vaida-Voevod, acest moment marcând şi răcirea relaţiilor dintre cei doi vechi colegi în lupta pentru Marea Unire. Câteva zile mai târziu, Maniu a declarat că adevărata cauză a demisiei sale a fost nepotrivirea punctului său de vedere cu cel al suveranului asupra felului de a asuma răspunderea guvernării. Gestul lui Maniu, singular în peisajul politic interbelic, a fost cu siguranţă unul exemplar, dar a reprezentat un succes pentru camarila regală care astfel a reuşit să răstoarne guvernul legal al ţării şi să întrerupă relaţiile dintre Maniu şi Carol al II-lea pentru mai bine de cinci ani de zile.

La 10 martie 1933, împotriva lui Maniu s-a declanşat o uriaşă campanie mediatică, în legătură cu afacerea Skoda. Acesta era acuzat că în timpul guvernului său a fost semnat contractul de la 17 martie 1930, cu firma cehoslovacă Skoda, în condiţii total dezavantajoase pentru statul român, în schimbul unor comisioane substanţiale, obţinute de cei care l-au negociat şi care aveau girul lui Maniu. Liderul naţional-ţărănist a replicat imediat, negând categoric o asemenea acuzaţie, dar guvernul Vaida a procedat la cenzurarea discursurilor sale, în care o ataca pe Elena Lupescu şi camarila regală, care ar fi pus la cale această blasfemie. Ca urmare a situaţiei create, Maniu a demisionat la 2 aprilie 1933 din funcţia de preşedinte al PNŢ, în care a fost ales, la 6 mai, Alexandru Vaida-Voevod. Declarându-se „simplu membru” al PNŢ, Iuliu Maniu s-a angrenat într-o politică de hărţuire a lui Carol al II-lea şi a camarilei sale, neezitând să critice şi guvernul, care ar fi acţionat după sugestia „forţelor oculte”. Afacerea Skoda a continuat să ţină „capul de afiş” al presei româneşti, precum şi în cadrul dezbaterilor parlamentare, timp de un an şi jumătate. Încercarea lui Carol al II-lea de a-l implica pe Iuliu Maniu în afacerea Skoda nu a dat rezultate.

Aşadar, o coordonată esenţială a vieţii politice din România acelei perioade a fost lupta dintre Iuliu Maniu, apărătorul normelor de guvernare democratică, şi Carol al II-lea, adeptul regimului monarhiei autoritare. Într-o cuvântare ţinută la Vinţul de Jos, în ziua de 31 mai 1936, Maniu afirma că Elena Lupescu „a adunat în jurul ei o ceată de aventurieri, care au acaparat conducerea ţării şi şoptesc la urechea regelui visuri dictatoriale”. La rândul său, Carol a desfăşurat o luptă energică împotriva adversarilor săi. În acest scop, camarila regală şi-a creat câte o reţea proprie de informatori care avea misiunea de a-i supraveghea, printre alţii, pe Maniu, Alexandru Averescu, Gheorghe Brătianu şi alţii. Directorul general al Poştei, Telegrafului şi Telefonului a creat un serviciu special de interceptare a convorbirilor telefonice, trimiţând periodic rapoarte informative Elenei Lupescu.

Campania de dezbinare a partidelor politice

Regele nu a preferat să fie un factor de echilibru între partidele politice, ci a căutat întotdeauna să provoace divergenţe în rândul acestora. Acest lucru s-a întâmplat chiar de la venirea sa în ţară. În momentul consultărilor cu liderii politici a reuşit cu abilitate să îi atragă de partea sa în favoarea restauraţiei. Din rândul Partidului Naţional Liberal, regele l-a atras pe liderul tinerilor liberali, Gheorghe Brătianu, care a fost exclus din partid pe motiv că a susţinut noul regim şi a fost nevoit să îşi întemeieze propria formaţiune. Mai mult, când Brătianu nu a acceptat să fie un instrument în mâinile camarilei regale, a atras din noul partid unele personalităţi precum profesorul Constantin C. Giurescu. Tot în rândul PNL, Carol a întreţinut disputa din sânul partidului între vechea generaţie şi tinerii liberali conduşi de Gheorghe Tătărescu. În momentul când Dinu Brătianu a fost ales preşedinte, regele l-a desemnat la conducerea guvernului pe Tătărescu, contrar uzanţelor obişnuite. Tătărescu, care ulterior a devenit colaborator apropiat al regelui, s-a distanţat treptat de politica partidului şi acţiona în actele guvernamentale pe cont propriu. În rândul Partidul Poporului, condus de mareşalul Averescu, Carol a contribuit prin desprinderea grupării Octavian Goga. Din Partidului Naţional Ţărănesc, regele a reuşit să îşi atragă persoane fidele, mai ales din pricina conflictului său cu Iuliu Maniu. Astfel, în 1935, Vaida-Voevod a plecat din partid, iar în interiorul partidului Carol a reuşit să-l atragă de partea sa pe Armand Călinescu care a constituit o grupare „centristă” în PNŢ. Aceasta se pronunţa pentru „respectarea prerogativelor regale” şi era împotriva politicii promovate de Iuliu Maniu.

Deşi, la început, Mişcarea Legionară s-a bucurat de sprijinul politic, moral şi material al regelui, începând cu mijlocul anilor '30 legionarii şi-au manifestat dorinţa să iasă de sub tutela regelui. Ei au adresat critici virulente împotriva „forţelor oculte care întunecă Coroana regală”. Treptat, înverşunarea legionarilor faţă de camarila regală a crescut continuu şi s-a decis adoptarea metodei suprimării fizice, vizaţi fiind Elena Lupescu şi Gabriel Marinescu. Şi relaţiile dintre Carol şi fratele său s-au deteriorat continuu, deoarece regele refuza să recunoască legalitatea căsătoriei dintre principele Nicolae şi Ioana Dolete. După mai multe dispute, Nicolae recurgând la şantaje politice cu Garda de Fier, regele a dorit să îl trimită pe Nicolae din nou într-o călătorie în străinătate, dar acesta a refuzat categoric. În cele din urmă, Carol al II-lea a decis eliminarea fratelui său din rândul membrilor familiei regale (9 aprilie 1937).