Carol al II-lea de Hohenzollern-Sigmaringen - PARTEA A ŞASEA -

Confruntarea cu Iuliu Maniu - coordonată esenţială a vieţii politice din România

Spre sfârşitul anului 1932, contradicţiile dintre Carol şi Iuliu Maniu s-au accentuat. Momentul rupturii s-a ivit în ianuarie 1932 când colonelul Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei, şi Constantin Dumitrescu, comandantul Jandarmariei, au recurs la acte de frondă faţă de ministrul de Interne, Ion Mihalache. Când acesta a cerut înlocuirea celor doi, regele a refuzat acest lucru. Maniu s-a solidarizat cu colegul său de partid şi de guvern şi a demisionat din funcţie pe 12 ianuarie 1933. Două zile mai târziu s-a format un nou cabinet naţional-ţărănist în frunte cu Alexandru Vaida-Voevod, acest moment marcând şi răcirea relaţiilor dintre cei doi vechi colegi în lupta pentru Marea Unire. Câteva zile mai târziu, Maniu a declarat că adevărata cauză a demisiei sale a fost nepotrivirea punctului său de vedere cu cel al suveranului asupra felului de a asuma răspunderea guvernării. Gestul lui Maniu, singular în peisajul politic interbelic, a fost cu siguranţă unul exemplar, dar a reprezentat un succes pentru camarila regală care astfel a reuşit să răstoarne guvernul legal al ţării şi să întrerupă relaţiile dintre Maniu şi Carol al II-lea pentru mai bine de cinci ani de zile.

La 10 martie 1933, împotriva lui Maniu s-a declanşat o uriaşă campanie mediatică, în legătură cu afacerea Skoda. Acesta era acuzat că în timpul guvernului său a fost semnat contractul de la 17 martie 1930, cu firma cehoslovacă Skoda, în condiţii total dezavantajoase pentru statul român, în schimbul unor comisioane substanţiale, obţinute de cei care l-au negociat şi care aveau girul lui Maniu. Liderul naţional-ţărănist a replicat imediat, negând categoric o asemenea acuzaţie, dar guvernul Vaida a procedat la cenzurarea discursurilor sale, în care o ataca pe Elena Lupescu şi camarila regală, care ar fi pus la cale această blasfemie. Ca urmare a situaţiei create, Maniu a demisionat la 2 aprilie 1933 din funcţia de preşedinte al PNŢ, în care a fost ales, la 6 mai, Alexandru Vaida-Voevod. Declarându-se „simplu membru” al PNŢ, Iuliu Maniu s-a angrenat într-o politică de hărţuire a lui Carol al II-lea şi a camarilei sale, neezitând să critice şi guvernul, care ar fi acţionat după sugestia „forţelor oculte”. Afacerea Skoda a continuat să ţină „capul de afiş” al presei româneşti, precum şi în cadrul dezbaterilor parlamentare, timp de un an şi jumătate. Încercarea lui Carol al II-lea de a-l implica pe Iuliu Maniu în afacerea Skoda nu a dat rezultate.

Aşadar, o coordonată esenţială a vieţii politice din România acelei perioade a fost lupta dintre Iuliu Maniu, apărătorul normelor de guvernare democratică, şi Carol al II-lea, adeptul regimului monarhiei autoritare. Într-o cuvântare ţinută la Vinţul de Jos, în ziua de 31 mai 1936, Maniu afirma că Elena Lupescu „a adunat în jurul ei o ceată de aventurieri, care au acaparat conducerea ţării şi şoptesc la urechea regelui visuri dictatoriale”. La rândul său, Carol a desfăşurat o luptă energică împotriva adversarilor săi. În acest scop, camarila regală şi-a creat câte o reţea proprie de informatori care avea misiunea de a-i supraveghea, printre alţii, pe Maniu, Alexandru Averescu, Gheorghe Brătianu şi alţii. Directorul general al Poştei, Telegrafului şi Telefonului a creat un serviciu special de interceptare a convorbirilor telefonice, trimiţând periodic rapoarte informative Elenei Lupescu.

Campania de dezbinare a partidelor politice

Regele nu a preferat să fie un factor de echilibru între partidele politice, ci a căutat întotdeauna să provoace divergenţe în rândul acestora. Acest lucru s-a întâmplat chiar de la venirea sa în ţară. În momentul consultărilor cu liderii politici a reuşit cu abilitate să îi atragă de partea sa în favoarea restauraţiei. Din rândul Partidului Naţional Liberal, regele l-a atras pe liderul tinerilor liberali, Gheorghe Brătianu, care a fost exclus din partid pe motiv că a susţinut noul regim şi a fost nevoit să îşi întemeieze propria formaţiune. Mai mult, când Brătianu nu a acceptat să fie un instrument în mâinile camarilei regale, a atras din noul partid unele personalităţi precum profesorul Constantin C. Giurescu. Tot în rândul PNL, Carol a întreţinut disputa din sânul partidului între vechea generaţie şi tinerii liberali conduşi de Gheorghe Tătărescu. În momentul când Dinu Brătianu a fost ales preşedinte, regele l-a desemnat la conducerea guvernului pe Tătărescu, contrar uzanţelor obişnuite. Tătărescu, care ulterior a devenit colaborator apropiat al regelui, s-a distanţat treptat de politica partidului şi acţiona în actele guvernamentale pe cont propriu. În rândul Partidul Poporului, condus de mareşalul Averescu, Carol a contribuit prin desprinderea grupării Octavian Goga. Din Partidului Naţional Ţărănesc, regele a reuşit să îşi atragă persoane fidele, mai ales din pricina conflictului său cu Iuliu Maniu. Astfel, în 1935, Vaida-Voevod a plecat din partid, iar în interiorul partidului Carol a reuşit să-l atragă de partea sa pe Armand Călinescu care a constituit o grupare „centristă” în PNŢ. Aceasta se pronunţa pentru „respectarea prerogativelor regale” şi era împotriva politicii promovate de Iuliu Maniu.

Deşi, la început, Mişcarea Legionară s-a bucurat de sprijinul politic, moral şi material al regelui, începând cu mijlocul anilor '30 legionarii şi-au manifestat dorinţa să iasă de sub tutela regelui. Ei au adresat critici virulente împotriva „forţelor oculte care întunecă Coroana regală”. Treptat, înverşunarea legionarilor faţă de camarila regală a crescut continuu şi s-a decis adoptarea metodei suprimării fizice, vizaţi fiind Elena Lupescu şi Gabriel Marinescu. Şi relaţiile dintre Carol şi fratele său s-au deteriorat continuu, deoarece regele refuza să recunoască legalitatea căsătoriei dintre principele Nicolae şi Ioana Dolete. După mai multe dispute, Nicolae recurgând la şantaje politice cu Garda de Fier, regele a dorit să îl trimită pe Nicolae din nou într-o călătorie în străinătate, dar acesta a refuzat categoric. În cele din urmă, Carol al II-lea a decis eliminarea fratelui său din rândul membrilor familiei regale (9 aprilie 1937).