MISTERE

ADRIANA VULPE

Capitolul I

ÎNCEPUTURILE

      

      În adâncurile unei lumii ascunse, pe un colţ de stâncă, înghiţită de întuneric, se reflectă o rază de lumină slăbită parcă. Din adâncimea negurii ei două nări scot un zgomot asurzitor ridicând în susul ei firişoare de praf, lăsând senzaţia că ar scoate fum. Respiraţia i se îngreunează iar bătăile inimii îi lovesc gălăgios pieptul. În aer pluteşte un miros puternic de moarte. Se aud zgomote din ce în ce mai profunde şi mai dese. Dintr-o dată raza de lumină dezvăluie pentru câteva secunde o siluetă uriaşă de zece metri înălţime cu picioare lungi şi subţiri determinate de nişte labe groase prevăzute cu patru gheare late şi arcuite, fiind atât de bine ascuţite încât puteau sfâşia carnea până la oase. Pielea aspră şi netedă foarte greu de întrepătruns este acoperită cu o blană de culoare neagră, iar din creştetul capului şi până pe şira spinării este înţesată o coamă deasă de culoare gri. Corpul este alungit de o coadă spinoasă, lungă de doi metri. În ochii albaştri, încruntaţi şi mari ca ai unei feline, ce sclipesc din întuneric, se reflectă o creatură de statură mai mică, susţinându-şi greutatea corpului pe patru picioare scurte şi groase lipsite de degete. Pe spate şi în jurul picioarelor corpul este îmbrăcat într-un fel de carapace de culoare maronie care constituie o armură pentru stratul de piele subţire care se află dedesubt, restul corpului fiind acoperit de nişte solzi mici foarte uşor de străpuns.

     Fără a clipi creatura îşi urmăreşte cu mare atenţie prada. Starea devine din ce în ce mai tensionată. Deodată,  din lateralele capului se ciulesc două urechi rotunde, semn că prădătorul se pregăteşte de atac. Într-o clipă acesta îşi ia avânt, se arcuieşte şi sare în aer cu labele întinse spre pradă, lăsând să se vadă o musculatură bine definită. Însă, fără noroc acesta aterizează la câţiva centrimetri de creatură pământul cutremurându-i-se sub picioare. Speriată, victima se retrage instictual fără să riposteze, dar aceasta nu reuşeşte, greutatea sa încetinindu-i încercarea de a evada din prinsoarea fiarei care o încolţise. Prădătorul o ajunge din urmă iar cu o săritură înaltă îi intersectează calea, se ridică pe labele din spate iar cu cele din faţă ţinteşte spre victimă. Nemaiavând cale de întoarcere creatura se clinteşte câţiva paşi în spate iar adrenalina ce îi curge prin vene o forţează să ia poziţia de atac, în timp ce fiara avea să înainteze. La următorul atac frontal, prădătorul reuşeşte să îşi înfigă lamele ghearelor în carapacea protectoare a animalului încercând să o pătrundă în interior, însă acesta îl împunge în piept cu coarnele ascuţite, care erau înşirate simetric, alcătuind o linie perfect dreaptă cu puţin mai sus deasupra nărilor şi până în creştetul capului, împingând ucigaşul câţiva centimetri înapoi. Străpungându-i pielea sângele se prelinge în jos îmbibându-i-se în blană, iar durerea ce îi apasă în piept îl înfurie mai rău. Văzând că nu reuşeşte să  îi ţină piept fiara îşi înfige mai adânc ghearele lăsându-şi capul să cadă pe o parte. Deschide larg maxilarul masiv şi lung, de sub buza superioară, încrestată la jumătate, ieşind doi colţi mari şi încovoiaţi, şi cu lăcomie îi înfige în grumazul acesteia până când victima se prăbuşeşte la pământ. Încetul cu încetul ochii mici şi negrii ai creaturii clipesc din ce în ce mai rar, culoarea gri din centrul acestora începe să se stingă fiind parcă înghiţită de întuneric. Corpul i se zbate, fosele nazale sunt inundate cu sânge, deschide botul scurt şi gros şi îşi dă ultima suflare înecându-se cu propriul sânge. După ce îi supse şi ultima picătură de viaţă, fiara îşi scoase colţii lingându-şi sângele de pe bot iar cu labele din faţă se urcă pe leşul încă, cald scoţând un raget puternic ca semn de înfrângere.

     Acest tablou sângeros a avut loc într-o lume nouă creată cu o sută de mii de milioane de rotaţii în urmă, mai exact douăzeci de milioane de ani pământeşti, de Ateka, zeul celui de-al treilea Univers. Acesta a creat în cel mai îndepărtat spaţiu al galaxiei Triainia o nouă planetă numită Inua cu scopul de a reproduce din două specii de animale ierbivore pe cale de dispariţie, respectiv iniua şi aniua, o armă perfectă n terrinua (partea care era constituită din pământ) şi inuaka (partea ce era constituită din apă), lipsită de căldură, iar ţinuturile acesteia aveau un teren stâncos, totul era de o culoare arămie, existau foarte puţine plante şi arbori. Prin urmare, nu s-au putut adapta condiţiilor de pe planetă, aşa că animalele duceau o luptă continuă pentru a putea supravieţui, fiind nevoite să se vâneze una pe cealaltă, astfel devenind carnivore. Dintr-un colţ extrem al universului, de la o distanţă de un bilion de rotaţii de această planetă,  razele foarte slabe ale Munei străpungeau zidul întunericului din interiorul ei conferindu-i o lumină neclară de amurg. Astfel fiinţele au căpătat simţuri instinctive mult mai dezvoltate devenind mult mai inteligente.

     Într-o zi partea terrinua a planetei a fost lovită de un agorit care a cauzat pierderi masive în masă a animalelor precum şi modificări terestre. Astfel, terrinua s-a spart în trei bucăţi care au fost invadate de apă şi transportate de curenţii acesteia în trei colţuri opuse ale planetei. Bucata care s-a deplasat în sud se denumea Sakia, cea din est Arisia iar cea din centrul planetei Centuria. Din puţinele specii care au mai rămas acestea s-au împerecheat între ele, de-a lungul timpului, rezultând specii tot mai evoluate.

     Un miliard de rotaţii mai târziu schimbările ce au avut loc în universul zeului Ateka au creat pe Inua începutul unei noi lumi. O parte din Muna  s-a stins razele sale luminoase şi-au pierdut strălucirea fiind înghiţite de întuneric. Inua şi-a schimbat cursul în centrul Universului, fiind tot mai apropiată de Muna şi de alte planete. Astfel aceste ţinuturi îndepărtate  au început să capete o formă şi un sens. Razele Munei care pătrundeau în atmosfera ei a creat o nouă lume plină de lumină şi căldură. Planeta Asiria menţinea în viaţă noile specii de animalele şi plante, lumina colorată ce o emana conferindu-le tonuri parcă şterse de timp. Petece de pământ de pe teritoriul Sakiei  s-au înverzit cu câmpuri îndesate de  plante înalte de diverse culori, iar în partea opusă a planetei, teritoriul Arisiei a fost inundat cu păduri  de Arisi, cu scoarţa gri, pătată în albastru, pe crengile acestora atârnând frunze în formă de lacrimă colorate în tonuri de alb-albastru transparent. Aceştia erau consideraţi nişte arbori sacri, deoarece, de fiecare dată când murea o fiinţă arborii îşi uneau rădăcinile şi plângeau. Lacrimile cristaline ale acestora absorbau sufletul fiinţei fiind purtate de vânt, iar în locul în care cădeau, acestea dădeau naştere unui arbore nou. De asemenea creaturile din pădurea Arisilor erau cele mai pure şi mai frumoase fiinţe din câte existaseră vreodată. Un mit spunea că cel care va ucide o fiinţă de pe aceste plaiuri sacre va lua întruchipare de arbore fiind blestemat să protejeze etern pădurea.

     Culoarea amurgului a devenit una clară, cerul de un alb pur era murdărit de nişte pete albastre numite anori. Fiecare 5 rotaţii ale planetei erau împărţite în adia (zi) şi nocta (noapte). Adia era întreţinută de partea strălucitoare a Munei iar  când aceasta se întorcea către planetă cu partea întunecată era nocta. În timpul adiei, pe cer printre anorii albăstrui se întrezăreau Muna şi Arisia, acestea fiind atât de aproape încât îţi dădea impresia că sunt integrate în atmosfera planetei. În timpul noctei întunericul era îmblânzit de miliardele de luminiţe albe şi albastre fosforescente care atârnau deasupra cerului strălucind ca o plasă de diamante. De la lumina cu care se hrăneau de pe timpul zilei, unele plante îţi luminau calea fiind înzestrate cu firişoare subţiri  de culori fosforescente. Dacă rupeai una, aceasta lumina timp de o jumătate de rotaţie de planetă  după care murea, însă era  un lucru nefiresc să cugeţi să rupi voit o plantă.  

 (va urma)

                                                                       Adriana Vulpe